Singurătatea e ca o mlaştină. Ne apucă de-o mână, apoi ne trage încet-încet, până ne înghite cu totul. Uşor, începem să nu mai avem chef să ieşim nicăieri, deşi ieşim. Nu avem chef să vedem pe nimeni, şi totuşi ne vedem cu o grămadă de oameni. Ne refugiem în lumea noastră de vise şi iluzii. Ne hrănim cu ele. Nu mai încercăm să căutam măcar o altă cale pentru viaţa ce ne-a mai rămas. Nu dăm nimănui nicio şansă să se apropie de noi. Nu ne mai dăm nicio şansă. Singurătatea e grea. Cântăreşte tone. Şi apasă doar pe suflet. Deşi nimeni nu e absolut singur. Toţi avem prieteni, mai buni, foarte buni, sau doar amici. Ori măcar cunoştinţe. Însă, oricât de apropiat ne-ar fi cineva, la un moment dat tot ne simţim ca-ntr-un pustiu. Prietenii vin atunci când îi chemi. Stau două ore. Patru. Zece. Te ascultă, te compătimesc, te felicită. Sunt trişti sau se bucură alături de tine. Te încurajează. Te susţin. Dar au, evident, treburile şi vieţile lor. Nu pot fi cu tine tot timpul. Nu sunt de faţă când te apucă brusc o durere de cap, când te tai la un deget sau când te trezeşti plângând şi speriat în toiul nopţii. Nu sunt să te învelească atunci când adormi la televizor şi nici nu te leagănă sau te strâng în braţe când afară e furtună şi întuneric. Asta e, de fapt, singurătatea. Mergem la serviciu. Suntem invitaţi la petreceri, râdem, dansăm. Mai facem sau mai primim câte o vizită. Dar acasă nu ne aşteaptă nimeni. E beznă. Nimeni nu se îngrijorează că am întârziat. Ne încălzim singuri mâncarea, dacă am făcut. Singuri aprindem lumânările sau stăm în obscuritate uitându-ne la un film, poate fără să-l vedem. Nu e nimeni preocupat că e două-trei noaptea, că la şapte trebuie să plecăm, iar noi încă nu dormim. Nu e nimeni. Doar noi. Cu noi. Cu iluziile şi speranţele noastre… Că va veni o vreme când vom veni acasă şi vom găsi o cafea fierbinte. Şi lumina aprinsă.
Il citeam mai demult pe Octavian Paler si mi-a ramas in minte un rand scris de el: „Vai de cel care dupa ce deschide usa camerei seara nu are cui spune ‘Buna seara’… ”
Este atat de adevarat…singuratatea este, fara indoiala, unul dintre cele mai apasatoare si grele sentimente umane…
Totul are un sfarsit, pana si suferinta si singuratatea, din fericire.
Ai dreptate.. din pacate, insa si din mlastina putem iesi singuri. Cu un pic de efort, dar uneori sta in mainile noastre sa iesim din mocirla singuratatii.
E rea singurătatea. Însă e Cuiva căruia îi pasă, chiar îi pasă.
uneori e mai placut in mocirla decat sa porti masti care te strang si o sa-ti strambe fata in timp
Toti avem amici.. putini sunt prieteni.. pana cand vrei sa iesi din mocirla… si vine momentul cand ‘prietenii’ te calca pe cap sa te bage inapoi la fund… apoi rascolesti in coltul tau noroios dupa altii
Flux si reflux… Nimic nu e bine niciodata!
Mai bine stau in mlastina aia de singuratate decat sa stau intr-o piscina de ipocrizie.
Așa e: nu înceta să-ți dorești. Și, mai ales, să simți că primești deja ceea ce îți dorești. Simte împlinirea, nu lipsa. E singura cale pentru ca fericirea să se reinstaleze din plin: să fim fericiți întâi singuri, să o avem în noi, astfel încât să o putem dărui apoi și altuia.
Putem să nu-i spunem mocirlă? Să-i zicem… plajă pustie? :)