Până la urmă constaţi cu amărăciune că, decât să meargă cu tine cu tramvaiul, persoana respectivă preferă să fie luată şi lăsată la scară de o maşină. Evident, nu cea de la serviciu. Că poate cheltui şi petrece într-un apartament propietate personală (dar nu al său). Chestii pe care tu nu le ai, fiindcă nu ai cum, oricât ai munci. Partea comică ar fi că nici ea, persoana care a „plecat” să nu fi avut nimic. Poţi avea la un moment dat bani sau casă. Sau maşină. Sau toate la un loc. Dar, dacă nu eşti ajutat sau nu câştigi la loterie, îţi ia o viaţă până le obţii. Şi pentru iubire când îţi mai rămâne timp? Ea nu cere. Ea îşi ia singură timpul de care are nevoie. Şi te simţi prins între ciocan şi nicovală. Nu vrei să renunţi nici la dragoste, nici la muncă, pentru că trebuie „să ai” ca să se uite cineva la tine. Şi pierzi. Ori una, ori alta. Câteodată şi pe amândouă. Şi iar te întrebi dacă iubirea nu se raportează la „contul din bancă”. Nu înţelegi nimic. Dar aştepţi, zâmbind maliţios, sperând că într-o bună zi se va complexa altcineva când va fi părăsit pentru tine. Că ai o „avere” inestimabilă. SUFLET.
Am întâlnit de curând pe cineva care spunea că nu pune preț pe familie. Ea vrea carieră și că părerea ei despre familie e una pe care nu ar fi bine să mi-o spună :) Până la urmă o carieră fără să ai dragoste în jur și pe cineva să te iubească este doar ceva puțin mai mult decât un 0.