Gânduri

Vine un moment în viaţa noastră când ne simţim cumplit de singuri. Chiar dacă în jur e zarvă, lume, prieteni. Simţim o durere nelămurită în suflet, un val de tristeţe care ne cuprinde încet-încet. Plângem. Câţi nu am avut acea stare de plutire în derivă, când ne era aproape indiferent ce se întâmplă cu noi, cu ceilalţi? Întrebarea care apare mereu este de ce? De ce tocmai mie mi se întâmplă? Dacă am avea toţi aceeasi profunzime a sentimentelor, toate stările confuze nu ar mai părea atât de stranii. Am înţelege de ce simţim mai multă durere decât bucurie. De ce ne împiedicăm de tot felul de nimicuri, de măruntele sâcâieli de fiecare zi? De ce nu se întâmplă să trăim cum am vrea, cu cine am vrea? Ne izbim continuu de lucruri meschine, de concepţii sau prejudecăţi caraghioase şi, fiind în minoritate (mai de voie, mai de nevoie), ne supunem lor. După un timp realizăm că am pierdut ceva. Iubirea. Problema e mai tragică atunci când dragostea vine numai dintr-un sens. Cum e când unii dintre noi se află de partea cealaltă, când simţim numai plăcerea de a fi admiraţi, iubiţi, doriţi, fără să răspundem la sentimente. Sau răspundem doar în masura în care ne gâdilăm orgoliul. Luptăm cu singurătatea. E greu, fiindcă e nevoie de doi. Tot sperăm, într-un moment sau altul, ca „bătălia” se apropie de sfârşit. Dar, ca o ironie a sorţii, „lupta” se pare că nu va înceta curând. Nici nu trebuie să înceteze total, doar să se diminueze. Ne făurim o lume specială, particulară. O carapace în care ne închidem atunci când răutăţile care ne înconjoară devin prea stridente. Majoritatea timpului stăm acolo unde putem fi noi, fără teama că ne-ar putea răni cineva. Uneori, un gest, o privire, dor mai tare decât ascuţişul cuvintelor. Păstrăm în suflet bucurii şi tristeţi, chiar dacă simţim nevoia de a le împărtăşi cuiva. Ne ferim de bârfe, denaturări. Cui să spunem? Se zice că cel mai bine este să povestim unei persoane străine. Dacă nu va păstra secretul, nu va fi o aşa mare tragedie. Persoane şi mai necunoscute nouă nu vor afla şi îl vor înregistra ca pe un fapt divers. Mai există şi o altfel de singurătate: cea impusă de propia persoană, atunci când intervine stresul, nervozitatea, plictiseala, oboseala. Când pur şi simplu vrem să fim singuri. Cea mai grea problemă e să şi reuşim. Lucruri generatoare de tristeţi şi care duc la singurătate sunt multe şi de cele mai diverse genuri: prietenia, căsătoria, vârsta, copiii, sănătatea, statutul social şi, nu în ultimul rând, dragostea. Fără iubire, în toate accepţiile ei, nu se poate face nimic.