Început

E început de an nou. E timpul s-o luăm de la capăt. Trebuie să încetăm să ne mai gândim la ceea ce am vrea sau urmează să facem, şi să începem să acţionăm. E timpul să ne trăim viaţa şi să fim noi înşine. Să uităm de ceea ce s-a întâmplat anul anterior, şi să mergem înainte. Să ne asumăm riscuri. Avem o singură viaţă, şi ar fi cazul s-o trăim din plin. Să facem o rezoluţie a noului an, şi de data asta să ne atingem scopurile, orice ar fi.
Nu-i aşa că e ciudat când privim cu un an în urmă şi observăm cât de mult s-au schimbat toate? Mulţimea de oameni care au ieşit din vieţile noastre, şi cei care au intrat şi rămas… Amintirile care nu le vom uita, momentele care ne-am fi dorit să dispară, şi clipele care am vrea să se repete… Tot. E ciudat că toate astea s-au întâmplat într-un singur an.

La final de an…

Nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă panichez. De ce? Fiindcă, pentru mine, anul 2013 parcă nici nu a existat. A trecut prea repede. Aşa cum simt, după ce am depăşit pragul de 20 de ani, că anii trec precum…lunile. Anul acesta a fost anul în care s-au produs schimbări majore în viaţa mea, din toate punctele de vedere. Lăsând deoparte aspectul profesional, am descoperit oameni noi, calzi, care mi-au adus zâmbete pe chip, atunci când aveam nevoie, şi poate că uneori nu meritam. Unii îmi erau deja aproape, doar fizic, dar pe parcurs am găsit la ei calităţi de prietenie reală, nu superficială. Chiar tind să cred că cine se aseamănă se adună, iar eu mereu m-am orientat spre calitate, nu cantitate. Mai e o săptămână şi se termină anul. Oh Doamne, iar intru in depresii. :)) Dar nu, nu, nu! Întotdeauna ţin capul sus, orice ar fi! Acum câţiva ani îmi imaginam vârsta asta ca fiind altfel, cu alte planuri şi aşteptări. E total diferită de cum o vedeam atunci. Dar vreau să cred că e aşa cum vreau eu să fie, aşa cum mi-o construiesc în prezent. Viaţa e ceea ce se întâmplă în timp ce noi suntem ocupaţi făcându-ne alte planuri. Aşa că n-are rost sa irosim timp creând scenarii proprii, căci oricum se va întâmpla aşa cum ne-a fost scris să fie. Deja divaghez de la ceea ce voiam iniţial să scriu…
E Ajunul Crăciunului. Am ajuns acasă, după un drum de aproape 5 ore. Nicăieri nu-i mai bine ca acasă! Regret că timpul nu-mi permite să-mi văd mai des familia, dar sunt fericită că cele mai importante zile din an le petrec cu ai mei. Sunt mulţumită şi recunoscătoare că-s sănătoşi şi fericiţi. Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de atât?! O nouă familie mi-am format-o având prieteni, deci niciodată nu mă simt singură, oriunde m-aş afla. Atât de frumoşi sunt o parte din oamenii mei, încât m-au dus astă vară în Vamă, pentru prima oara în viaţa mea, şi m-aş mai întoarce acolo cel puţin o dată pe an. Cu ei, căci fără n-ar avea farmec. :) Mai multe detalii, cu altă ocazie…

Acum… Lângă brad, admir focul din şemineu, auzind colindele cum răsună. Şosetuţele din lână moale îmi încălzesc picioruşele. Masa e plină cu bucate şi căni cu vin fiert mirosind a scorţişoară şi portocale. Cei dragi îmi sunt alături!
Azi am primit colindătorii. Surprinzător, m-am emoţionat teribil de tare. Mi-am amintit de copilărie, când mergeam cu al meu frate, ţinându-ne de mână, cu năsucurile îngheţate, din uşă în uşă… Abia aştept să-mi văd viitorii copii, respectând tradiţiile.
‎Vă doresc să petreceţi Sărbătorile de iarnă într-o atmosferă liniştitoare, alături de familie şi cei dragi. Iar noul an să fie aşa cum vă doriţi. :)

Suflet.

Până la urmă constaţi cu amărăciune că, decât să meargă cu tine cu tramvaiul, persoana respectivă preferă să fie luată şi lăsată la scară de o maşină. Evident, nu cea de la serviciu. Că poate cheltui şi petrece într-un apartament propietate personală (dar nu al său). Chestii pe care tu nu le ai, fiindcă nu ai cum, oricât ai munci. Partea comică ar fi că nici ea, persoana care a „plecat” să nu fi avut nimic. Poţi avea la un moment dat bani sau casă. Sau maşină. Sau toate la un loc. Dar, dacă nu eşti ajutat sau nu câştigi la loterie, îţi ia o viaţă până le obţii. Şi pentru iubire când îţi mai rămâne timp? Ea nu cere. Ea îşi ia singură timpul de care are nevoie. Şi te simţi prins între ciocan şi nicovală. Nu vrei să renunţi nici la dragoste, nici la muncă, pentru că trebuie „să ai” ca să se uite cineva la tine. Şi pierzi. Ori una, ori alta. Câteodată şi pe amândouă. Şi iar te întrebi dacă iubirea nu se raportează la „contul din bancă”. Nu înţelegi nimic. Dar aştepţi, zâmbind maliţios, sperând că într-o bună zi se va complexa altcineva când va fi părăsit pentru tine. Că ai o „avere” inestimabilă. SUFLET.

Şi n-ai decât să lupţi şi să învingi!

Sunt momente când te simţi pierdut, deznădăjduit, demoralizat. Şi simţi că nimic nu iese aşa cum ar trebui, că lucrurile iau alt curs decât sperai. Se spune că dacă ai răbdare, lucrurile se aşează până la urmă, pe un făgaş normal. Dar când atingi culmea disperării e greu să ai răbdare. E greu să aştepţi. E greu să menţii flacăra speranţei vie. E greu, dar merită! Cu toate astea, nu am fost niciodată o persoană răbdătoare. Dimpotrivă! Însă oricât de pierdută sau demoralizată m-am simţit, nu mi-am pierdut optimismul. Nu mi-am pierdut încrederea că până la urmă o să fie bine. Iar rezolvarea am găsit-o până la urmă. Sau m-a găsit ea pe mine. Da, pentru că sunt o luptătoare! Chiar dacă ajung pe culmile disperării şi frustrării, mă ridic şi îmi continui drumul. Pentru că niciodată nu poţi şti cât de puternic eşti până nu eşti pus faţă în faţă cu situaţii limită. Şi n-ai decât să lupţi şi să învingi!

Poate-ntr-o zi…

Singurătatea e ca o mlaştină. Ne apucă de-o mână, apoi ne trage încet-încet, până ne înghite cu totul. Uşor, începem să nu mai avem chef să ieşim nicăieri, deşi ieşim. Nu avem chef să vedem pe nimeni, şi totuşi ne vedem cu o grămadă de oameni. Ne refugiem în lumea noastră de vise şi iluzii. Ne hrănim cu ele. Nu mai încercăm să căutam măcar o altă cale pentru viaţa ce ne-a mai rămas. Nu dăm nimănui nicio şansă să se apropie de noi. Nu ne mai dăm nicio şansă. Singurătatea e grea. Cântăreşte tone. Şi apasă doar pe suflet. Deşi nimeni nu e absolut singur. Toţi avem prieteni, mai buni, foarte buni, sau doar amici. Ori măcar cunoştinţe. Însă, oricât de apropiat ne-ar fi cineva, la un moment dat tot ne simţim ca-ntr-un pustiu. Prietenii vin atunci când îi chemi. Stau două ore. Patru. Zece. Te ascultă, te compătimesc, te felicită. Sunt trişti sau se bucură alături de tine. Te încurajează. Te susţin. Dar au, evident, treburile şi vieţile lor. Nu pot fi cu tine tot timpul. Nu sunt de faţă când te apucă brusc o durere de cap, când te tai la un deget sau când te trezeşti plângând şi speriat în toiul nopţii. Nu sunt să te învelească atunci când adormi la televizor şi nici nu te leagănă sau te strâng în braţe când afară e furtună şi întuneric. Asta e, de fapt, singurătatea. Mergem la serviciu. Suntem invitaţi la petreceri, râdem, dansăm. Mai facem sau mai primim câte o vizită. Dar acasă nu ne aşteaptă nimeni. E beznă. Nimeni nu se îngrijorează că am întârziat. Ne încălzim singuri mâncarea, dacă am făcut. Singuri aprindem lumânările sau stăm în obscuritate uitându-ne la un film, poate fără să-l vedem. Nu e nimeni preocupat că e două-trei noaptea, că la şapte trebuie să plecăm, iar noi încă nu dormim. Nu e nimeni. Doar noi. Cu noi. Cu iluziile şi speranţele noastre… Că va veni o vreme când vom veni acasă şi vom găsi o cafea fierbinte. Şi lumina aprinsă.