Nu vreau să-ţi spun ceea ce deja ştii. Eu sunt persoana cu care vorbeşti. Tot ce-ţi spun acum ţi-am zis şi-n trecut. Când va fi suficient? Se întâmplă ceva, iar mintea mea se schimbă. Şi ochii, şi obrajii, şi tot! Până şi sufletul suferă modificări. Mă regăsesc ca fiind faţă-n faţă cu mine însămi. Există o oglindă deasupra mea. Şi după toate astea, eu sunt bine! Rezist, şi am răbdare! Dar există o latură sălbatică în spatele semnelor. Caut ieşirea din mintea mea, să ies din labirintul gândurilor mele. Vreau să fac ceva mai bun decât să lupt împotriva acestei vieţi, pentru că e doar un vis. Mă întreb dacă animalele sălbatice care zac înlăuntrul meu vor fi libere vreodată?! Mă tem de ceea ce mă tem. Încerc să mă refac. Umbra mea trebuie să găsească o fereastră în perete…
Să nu se schimbe ochii. Nu, ochii nu!!
Te-au hipnotizat? ;)) Mno, stuche-ma iar, sa nu ma deochi. ;))
Nu m-au hipnotizat, dar mi-au rămas pe retină :))
Ce sa mai, esti fermecat! :))
fermecatul cel mai fermecat :)))
Neata! Cred ca nu le poti inchide in tine si tine captive. Trebuie sa le eliberezi si daca raman toate cu tine, atunci e musai sa invatati sa supravietuiti impreuna. Poate si ele te definesc. Ale mele sigur ma fac ceea ce sunt.
Eu nu sunt genul de persoana care se exteriorizeaza, si stiu ca e un defect. Asa cum au fost unii pana acum si au rezistat, asa vor reusi si de acum incolo, din orice punct de vedere. Fiecare are modul lui de a se proteja, si unii dobandesc rezistenta prin tacere si alinare proprie. :)
Pingback: Preotul mayas (IV) « Marin Toma's Blog
Pingback: Octavian Paler, Yiruma si Alex Mazilu « Gabriela Elena